Coborî din taxi şi intră pe aleea dintre blocuri. Era nerăbdătoare să-i citească uimirea în priviri, căci nu venise niciodată la ea fără invitaţie. Nu obişnuia să facă surprize, sau mai bine zis se temea de acest lucru. Ajunsă la intrarea în bloc inima prinse a-i bate mai repede fără nici un motiv. Panicată îşi duse mâna la piept şi-l apăsă cu putere. Se sprijini de zidul cenuşiu să-şi tragă respiraţia. Oare nu a greşit venind neanunţată? Dacă fiica ei va socoti inoportună această vizită? Gândul îi fugi spre o amintire care i se desfăşură ciudat de real prin faţa ochilor.
Îl cunoscuse într-o seară de vară, când ziua îşi lua rămas bun de la oraş şi prinsese să alerge pe coline urcând în întâmpinarea amurgului. A aflat mai târziu cum a fost aleasă din grupul gălăgios al celor trei fete cu care ieşise la plimbare în acea seară. Costinel, aşa îl chema, o plăcuse pe ea, o creolă subţirică şi minionă. Înalt, cu plete blonde şi evazaţi ca majoritatea tinerilor din anii 70, adepţi ai curentuluiflower power, era adorat de multe fete. Faptul că ochii lui albaştri ca cerul s-au oprit asupra ei, i-a umplut inima de fericire şi mândrie. A fost dragoste la prima vedere, căci din acea seară când parcă tot cerul sărbătorea scăldat în reflexe aurii, au rămas prieteni de nedespărţit. Ambii adorau muzica bună. Ziua lor începea adeseori cuDeep Purple - Child in Time. Aretha Franklin,Creedence Clearwater Revival, Moody Bluessau Joe Dassinşi mulţi alţii erau pe lista de preferinţe. Nu mai spun de Queen, de care erau amândoi îndrăgostiţi. De multe ori mergeau la câte o terasă sau la restaurantul lor preferat - Dumbrava. Sticla de vin era doar un pretext pentru a dansa şi a fi alături de prietenii care se adunau la masa lor. Când programul se încheia, plecau cu toţii şi se opreau în vreun parc unde ascultau muzică la radiocasetofonul ei, Phillips, o sculă foarte rară în România acelor ani.Se aşezau în cerc pe iarbă şi stăteau la taclale, ascultând - Nights In White Satin până aproape de zori. Lunile au trecut în goană, iar ei trăiau fiecare zi cu pasiune, de parcă fiecare zi ar fi fost ultima..şi nu voiau să piardă timp departe unul de altul. Se iubeau cu pasiunea celor tineri şi fără griji.
Simţi că cineva o priveşte lung şi îşi ridică cu greutate capul. Doi copii, o fetiţă şi un băieţel o priveau, dar nu îndrăzneau s-o întrebe nimic. Cuprinsă de slăbiciune se aşeză pe banca de la intrarea în blocul pe cît de înalt, pe atât de tăcut. Auzi lângă ea o voce subţirică:
- Tanti, sunteţi bolnavă, vreţi să vă aduc puţină apă? Făcu semn afirmativ din cap, iar fetiţa se strecură repede în scara blocului şi, după câteva clipe, apăru cu un pahar plin cu apă, dar purtând pe el urme albe. Înţelese că micuţa era singură acasă şi o servise cu paharul din care îşi băuse laptele de dimineaţă. Îl luă, privind copilul cu un zâmbet înflorit în colţul gurii. Bău pe nerăsuflate şi îl întinse fetiţei, mulţumind. Se rezemă de spătarul băncii respiră adânc, apoi îşi prinse capul în palme, lăsându-se pradă gândurilor.
A fost cea mai frumoasă toamnă şi cea mai scurtă, deşi ar fi vrut să nu se mai termine niciodată. S-au căsătorit aproape de Crăciun, fără binecuvântarea părinţilor, iar martori le-au fost cei mai buni prieteni din grupul lor numit ”Ultimii oameni”.Nici acum nu ştie exact de ce şi-au atribuit acest nume. Săptămânal dădeau câte o petrecere doar pentru prietenii apropiaţi, pe lângă care se mai strecurau şi câţiva intruşi sau mai bine zis intruse pline de curiozitate, să ştie ce anume îi lega pe cei din grup. Oricine venea nou încercând să se apropie de ei, erau testaţi cu o întrebare simplă, foarte simplă: Care sunt cele 7 minuni ale lumii? După o oră plecau la fel de confuze precum veniseră, căci la mijloc nu era nici un secret, ci doar o prietenie frumoasă a celor patru perechi de tineri, care iubeau muzica bună şi cartea şi care aveau o relaţie frumoasă bazată pe dragoste.
Dar într-o zi el a fost mutat în interes de serviciu într-un mare oraş din vestul ţării şi atunci parcă ceva se frânse în sufletul ei. Distanţa era prea mare, iar ea rămase sub povara necruţătoare a dorului aproape opt luni. Simţi că nu mai poate continua şi hotărî să plece la el să-i facă o surpriză. Era nerăbdătoare, dar fericită, la gândul că îl va revedea şi liniştea i se va odihni la piept, după atâtea luni încărcate de cenuşiu în lipsa lui.Timpul rămas până la plecare se scurgea nemilos de greu, de parcă era contra dorinţei arzătoare ce o mistuia zi şi noapte fără răgaz. Gândurile i se agăţau dureros de cele patru puncte cardinale ale inimii şi cutreierau amintirile aduse la timpul prezent.
Când piciorul atinse platforma peronului se lăsă condusă de vraja cu care luna o întâmpina, parcă bucurându-se alături de ea. Îi făcu un semn complice cu ochiul şi urcă în primul taxi, spunând:
- Pe Sabinelor 8, vă rog. Dacă se poate mai repede, v-aş fi recunoscătoare! Înţelegător, taximetristul, un tip bonom, zâmbi pe sub mustaţa bine îngrijită şi acceleră, iar maşina o zbughi în noapte. La radio, vocea inconfundabilă a Margaretei Pâslaru, dădea nopţii un ton melancolic, pe care inima ei îl respinse repede
- Trandafirii tăi s-au vestejit în glastră...Vremea a trecut, tu m-ai uitat de mult..Nu uit mi-ai dat odată...Un buchet şi un sărut...
- Vă aşteaptă, aşa-i, întrebă taximetristul? Mare bucurie când oamenii care se iubesc, se caută şi dau de-o parte barierele, mai spuse el zâmbind.
- Nu, nu mă aşteaptă, nici nu ştie că vin. Vreau să-i fac o surpriză, răspunse fata privind reclamele luminoase din vitrinele mari, aşa cum la ea în micul orăşel nu mai văzuse niciodată. Fu întreruptă din visare de remarca şoferului:
- Să dea Domnul să fie plăcută surpriza, domnişoară, să nu paţi ca mine, Doamne feri!
Privi în oglindă şi observă cum chipul celui de la volan devenise palid şi se sperie puţin. Între ei se aşternu tăcerea, iar după câteva minute maşina se opri în faţa unei case ce purta numărul 8.
- Să vă aştept, domnişoară, dacă nu-i nimeni acasă, ce faceţi? Ea refuză, politicos,plăti cursa şi mulţumi, coborând la fel de grăbită, pe cât se urcase la gară. Poarta se deschise cu un uşor scârţâit şi inima începu să-i bată cu putere de parcă alergase la maraton. Aproape că nu mai respira de emoţia revederii. Când păşi în holul lung, cam întunecos, luminat doar de o lampă de veghe aşa cum avea şi ea acasă, avu sentimentul că timpul s-a oprit în loc. Deschise uşa încet şi pipăi cu degetele după comutator, zâmbind în sinea ei cu mulţumire. Becul cuprinse camera într-o baie lăptoasă de lumină şi surprinsă încremeni pe loc. Crezu că oboseala este de vină şi se frecă la ochi, continuând să privească scena care se lăbărţa în faţa ochilor ei, schimonosindu-se, micşorându-se şi mărindu-se consecutiv, zgâriindu-i retina. Nu, nu putea fi adevărat ce vedea.
O „ea” cu păr scurt, de un blond incert, adormită pe braţele lui, respira uşor. El îşi lăsase o mână într-un gest de ocrotire pe tâmpla ei, în timp ce mici broboane de sudoare i se prelingeau de pe frunte... Îl privea şi totuşi nu accepta, nu putea să creadă că ce vede este real. Parcă simţindu-se privit, el deschise ochii şi rămase la fel de confuz. Privirile lor se prinseră într-un duel fierbinte dar mut. Îi ţintuia tăcerea şi lacrimile care prinseră s-o ia la vale, unindu-le confuzia şi durerea unei clipe care se transforma sub ochii lor într-o veşnicie stearpă.
- Îmi pare aşa de rău... că am deranjat. Of, Doamne, cât de rău îmi pare, este deja trecut de doişpe noaptea... nici nu ştii cât regret, dragul meu..Doamne ce-am făcut?...Plec imediat!
Atât a putut să îngaime, căci îşi simţea limba amorţită de durere, de cât şi-a strâns-o între dinţi să nu ţipe, să nu spună altceva.Trase uşa după ea încet, să nu facă zgomot şi ieşi afară. Măcar de-ar fi oprit taxiul, s-o aştepte. Era singură în acel oraş mare, doar luna o privea cu ochi întrebători şi, văzând-o tristă, îi ţinu companie până la gară pe străzile mute ca şi ea...
Când urcă iar în trenul ce urma s-o ducă spre casă, mai rămase cu un singur gând care, devenit obsesiv, o sufoca: Surpriză... La ce bun? Surpriza este bucurie, farsă, sau greşeală de neiertat?
- Tanti, mai vreţi puţină apă sau poate o pastilă, căci şi mami bea pastilă când este bolnavă?
Ridică încet capul. Fetiţa de mai-nainte stătea lângă bancă şi o privea întrebător. Îi zâmbi, mulţumindu-i cu un gest de alintare pe creştet, apoi îşi luă inima-n dinţi şi intră în bloc.De când fiica ei îşi cumpărase în sfârşit un apartament nou, nu o vizitase niciodată. Era mereu ocupată cu ceva sau nu se simţea aşa bine încât să se încumete la un drum lung. Trecuse destulă vreme, patruzeci de ani mai precis, de când păţania cu surpriza o lecuise pentru totdeauna şi nu mai îndrăznise de atunci să facă vreo bucurie cuiva drag, de teama ca nu cumva vizita să pice prost. După multe frământări interioare hotărâse această vizită neanunţată, în speranţa că va fi o bucurie pentru cei dragi.
Sună la uşă cu degetul tremurând şi aşteptă emoţionată. Când fiica ei o întâmpină în prag, uimită şi cu chipul radiind de bucurie, o prinse setea de parcă tot pieptul îi luase foc. Ceru un pahar cu apă, dar nu reuşi să-l ducă la gură. Zgomotul cioburilor pe gresie o trezi ca dintr-un coşmar. Se simţi ruşinată, şi vinovată atunci când două braţe o învăluiră cu dragoste şi obrazul i se îmbujoră sub pupături.
- Lasă, mămico, lasă, cioburile aduc noroc la casă nouă, nu-i nimic... Fii liniştită. Doamne, ce surpriză frumoasă ne-ai făcut.. ce bine că ai venit, mămico, ce bucuroşi or să fie copiii !
-Scularea...babauri, haideţi că a venit Miki !
elena marin alexe - Nuvele