Deunăzi, mi-a scăpat din mână paharul preferat şi s-a spart cu zgomot, răvăşindu-mi gândurile. Cât am plâns numai eu ştiu, căci îmi era tare drag. Simţeam că s-a frânt armonia fiinţei mele. Soţul meu m-a mângâiat şi adunând cioburile, s-a străduit să le lipească cu o soluţie specială. Când mi l-a înmânat, a doua zi, parcă venise primăvara aşa m-am bucurat, dar, el cu tristeţe în ochi, mi-a spus:
-Draga mea de azi încolo fereşte-te să mai bei apă din acest pahar.
Intrigată, l-am întrebat, de ce?
- Ştii cât de mult îmi place...şi apa este mai pură, mai dulce, băută cu el şi niciodată nu am îndrăgit un pahar aşa de tare...Ce finuţ este lucrat şi îmi plăcea transparenţa lui, ba chiar şi partea aceea mată din el şi uite ce bine l-ai refăcut, aproape că nu se disting cioburile lipite. Nimeni nu va şti că a fost spart...
Soţul meu a privit în tăcere paharul.
- Îmi pare rău, draga mea, nu mai poţi avea încredere în tăria lui. Dacă ţi se va sparge în palme? Sau ducându-l la buze se va sfărima făcându-te să simţi gustul sângelui? De ce să te răneşti? Mai bine îl vom aşeza aici în vitrină şi îl vei putea privi şi admira oricând vei dori, fără să fii în pericol. Numai că praful timpului nu-l va ocoli şi va trebui să-l şergi din când în când dar şi atunci cu mare atenţie. Acordă-ţi răgaz să-l uiţi. Un vas odată spart nu mai poate fi folosit în acelaşi scop, indiferent cât de mult ţi-ai dori asta. Nu te risca, draga mea, mi-a mai spus mângâindu-mi obrazul.
Lacrimile au prins a curge dezlănţuite, îndurerate. L-am ţinut o clipă nefiresc de lungă în dreptul inimii, i-am atins marginea într-un sărut definitiv, apoi cu degete tremurătoare l-am aşezat pe raft, la vedere.
-Mă voi mulţumi să-l privesc de departe.
elena marin alexe