Seara se lasă tăcută, îmbrăţişând cu degete întunecoase şi reci casele cu ochi strălucitori de lumină.Ninge de câteva ore fără oprire, de parcă Dumnezeu nu se mai opreşte din plâns, iar lacrimile lui îmbracă puritatea zăpezii în milioane de luminiţe, rupte de sus şi dăruite pământului acum în prag de sărbătoare. Zăpada scrâşneşte sub paşii obosiţi de vreme, dar gândurile încă vii îi întorc filele unei cărţi cu imagini nemuritoare. Când ajunse la poartă un glăscior o strigă din spate:
- Primiţi colindul? Ghemotocul o priveşte cu un zâmbet ascuns în colţul gurii şi aşteaptă nerăbdător răspunsul. Femeia îl mângâie pe cap şi deschide poarta. Copilul păşeşte cu sfială în spatele ei. La uşă se opreşte şi după ce aceasta intră în casă şi lumina se lăfăie în ferestre, începu colindul:
- Am pornit printr-o grădină, florile dalbe şi m-a-nţepat o albină, florile dalbe
albina strângea din flori ceară pentru sărbători, florile dalbe, flori de măr...
Când ultimul sunet se topi, femeia deschise uşa şi mângâindu-i creştetul îi mulţumi cu o hârtie de 5 lei, pe care micuţul o mototoli repede şi o îndesă în buzunarulblugilorsecond handGlasul tremurat o purtă în altă lume...atât de dragă ei. De undeva de departe colindul prinse viaţă...
Trei păstori se întâlniră şi aşa se sfătuiră
Raza soarelui, floarea soarelui şi aşa se sfătuiră
Haideti fratilor, sa mergemFloricele sa culegem
Raza soareluiFloarea Soarelui
Pe vremea copilăriei ei pentru Naşterea Domnului şi urătura de An nou copiii se pregăteau cu o lună înainte. Mergeau în ceată câte patru cinci sau mai mulţi, dar niciodată unul singur. Iar colindele...Doamne ce colinde frumoase...Ei îi plăcea mult să cânte şi întotdeauna era solistă, iar grupul cânta refrenul...;Bănuţii, colăceii şi nucile ori merele se împărţeau egal fiecaruia fără deosebire de vârstă. Trăistuţele se umpleau repede cu bunătăţi şi buzunărelele cu monede lucitoare.Până noaptea târziu Fălticeniul, micul orăşel de sub dealul Spătăreştiului, trăia măreaţa sărbătoare a Naşterii Domnului, cu toată suflarea din el. Nu numai copiii mergeau la colind, ci pe străduţele slab luminate puteai întâlni cete de tineri ori chiar mai vârstnici care colindau pe la casele rudelor şi prietenilor până spre zori, aducând mesajul sfânt şi bucurându-se la mese încărcate cu bunătăţi.Aici în Vrancea, unde s-a statornicit de mai mulţi ani, sărbătorile de iarnă şi-au mai păstrat farmecul doar în amintirile ei. Şi lumea s-a schimbat. Acum ar fi o ruşine să colinzi ...mai ales dacă ai trecut de 9-10 ani. Ca om matur nu ai putea fi înţeles...decât ca un om care colindă să câştige bani...Nimeni, nici un tânăr nu ar îndrăzni să meargă la colind pe la vecini ca odinioară.
Gândul i se pierdu într-un oftat prelung. Auzi iar la geam: - Primiţi colindul?Se ridică brusc şi cu ochii umeziţi deschise uşa. Două fetiţe cu ochi iscoditori o privesc îndelung. Apoi vocile subţirele pornesc melodia:albina strângea din flori ceară pentru sărbători, florile dalbe, flori de măr...
Când ultimul sunet se topi, femeia deschise uşa şi mângâindu-i creştetul îi mulţumi cu o hârtie de 5 lei, pe care micuţul o mototoli repede şi o îndesă în buzunarulblugilorsecond handGlasul tremurat o purtă în altă lume...atât de dragă ei. De undeva de departe colindul prinse viaţă...
Trei păstori se întâlniră şi aşa se sfătuiră
Raza soarelui, floarea soarelui şi aşa se sfătuiră
Haideti fratilor, sa mergemFloricele sa culegem
Raza soareluiFloarea Soarelui
Pe vremea copilăriei ei pentru Naşterea Domnului şi urătura de An nou copiii se pregăteau cu o lună înainte. Mergeau în ceată câte patru cinci sau mai mulţi, dar niciodată unul singur. Iar colindele...Doamne ce colinde frumoase...Ei îi plăcea mult să cânte şi întotdeauna era solistă, iar grupul cânta refrenul...;Bănuţii, colăceii şi nucile ori merele se împărţeau egal fiecaruia fără deosebire de vârstă. Trăistuţele se umpleau repede cu bunătăţi şi buzunărelele cu monede lucitoare.Până noaptea târziu Fălticeniul, micul orăşel de sub dealul Spătăreştiului, trăia măreaţa sărbătoare a Naşterii Domnului, cu toată suflarea din el. Nu numai copiii mergeau la colind, ci pe străduţele slab luminate puteai întâlni cete de tineri ori chiar mai vârstnici care colindau pe la casele rudelor şi prietenilor până spre zori, aducând mesajul sfânt şi bucurându-se la mese încărcate cu bunătăţi.Aici în Vrancea, unde s-a statornicit de mai mulţi ani, sărbătorile de iarnă şi-au mai păstrat farmecul doar în amintirile ei. Şi lumea s-a schimbat. Acum ar fi o ruşine să colinzi ...mai ales dacă ai trecut de 9-10 ani. Ca om matur nu ai putea fi înţeles...decât ca un om care colindă să câştige bani...Nimeni, nici un tânăr nu ar îndrăzni să meargă la colind pe la vecini ca odinioară.
O ce veste minunată
La Betleem ni se-arată
Astăzi a născut Cel făr început
Fecioara curată
Vrut-a Domnul să se nască
În coliba păstorească
Fiul Lui cel sfânt venit pe pământ
Să ne mântuiascăă...
Nici nu-şi dădu seama când vocea ei se împleti cu cea a micuţelor şi se trezi cântând ca un grup din alte vremi... O învăluia bucuria momentului şi nu se mai opri până la final, când privind spre fetiţe îşi dădu seama că ele nu mai cântau...
Se opri stingheră de momentul penibil pe care îl crease fără voia ei. După câteva clipe una din micuţe o întrebă:
- Acum...aşa-i că nu ne mai daţi bani ..că aţi cântat cu noi doar? Zâmbi şi băgând mâna în buzunarul capotului le alungă temerile. Când deschise uşa să intre înapoi în casă auzi o voce timidă:
- Doamnă, ce frumos aţi cântat! O lacrimă se rătăci sub pleoapele grele...După plecarea lor rămase multă vreme cu coatele pe masă si capul în palme rememorând imagini care se îmbulzeu ...mai mai s-o dărâme. Parcă îi şoptea cineva la ureche - acuşi vine şi Anul nou. Ce emoţii aveai altădată!
Parada mascaţilor de pe strada principală era aşteptată de fălticeneni în fiecare ajun de an nou. Urşi, capre, doctori, căiuţi, ţigani, defilau cu cetele lor, după ce îşi luau aprobări autorizate de la miliţie. Cei mai mari urşi ca înălţime erau fraţii Vasilovici. Nici un ţânc nu rezista când ursul alb îţi bălăbănea uriaşul cap împodobit cu dinţi din fasole şi mormăitul lui, ori jocul pe ciomagul de aproape 2 m te lăsa fără grai. Când ne surprindea ceata ursului pe drum pe lângă piaţă şi ne înconjura punându-şi jos ciomegele lungi în jurul nostru, încremeneam lipită de tatăl meu. Ţiganul prindea să bată doba şi să strige:
- La Mulţi Ani, nea Costicăăăă...şi începea urătura:
Vini ursu di la munti
numa-n coati şî-n genunchi
hai cu mini-ncetinel
ca oiţa dupa miel
sau:
La tulpina bradului
o fatat ursoaica pui
unu negru şî voinic
altu alb ceava mai mic...
Dupa mine pui di urs
din paduri ti-am adus
joacâ bini moş Martini
ţ-oi da pâni cu maslini...
Haida haida ursule, nu ti da barosule
nu ti da nu ti lasa, bati laba la podea
aburcâti pi ciomag, ca fasolea pi harag
şî mai sari o datâ-n sus, sâ samini a pui di urs
La sfârşit:
Eu deicea nu ma duc,
Lângâ dumneta ma culc,
Bagâ mîna n buzunar
şî mai scoatî-un gologan,
bagâ mîna pîn la cot
şî scoati bacşîşu tăt...
Apăi nu aveai cum să scapi de ei până nu le dădeai ceva. Atunci ridicau ciomegelele şi cu încă o urare te lăsau să pleci. Dar nu mergeai preţ de un sfert de oră când la alt colţ de stradă dădeai nas în nas cu capra. Ţiganul începea la dobă, iar capra împopoţonată cu multe culori şi pocnind din botul lemnos, începea dansul ;
Ţa ţa ţa căptiţâ ţa
Capra me-i di pi Somuz, îmvelitâ cu hurmuz
cu hurmuz şî cu betealâ, capra me ti bagâ-n boalâ.
Capra me-i din Dorohoi, tătâ puti-a usturoi
capra me îi bolnăvioarâ, n-o băut apâ di-asarâ
Ţa ţa ţa căpriţâ ţa, pânî-n zori om colinda,
pi la uşî pi la fereşti, pi la casâ boiereşti
pi la geam şi pi la uşî, la moşnegi şî la mătuşî,
pi la mândri gospodari, câ ni-a da vro doi creiţari...
Îmi plăceau mascaţii, erau ca o vrajă, dar mă şi temeam de ei. Când mergeam cu uratul, ne feream din calea lor. Seara de ajun era tot un clocot în târgul Fălticenilor. Răsunau dobele ursarilor şi te înfiorau. Noi, cetele de copii mergeam doar pe strada noastră, pe Nuţu Elman şi uneori pe alta cât mai apropiată de... acasă. Când şi când se auzeau glasurile noastre reunite care încheiau urătura:
Noi amu am mai ura, da mă tem c-a însara,
că nu suntem di ici colea,
suntem di la Galaţ, undi plouă cu cârnaţ,
suntem di la Buda vechi, undi mâţa strechi
şî mămăliga-i cât nuca, di-o păzăsc doisprăzăci cu măciuca...
Ia mai îndemnaţ flăcăi şi strâgaţ cu toţii hăiiii!
La anu şî la mulţ ani....
Când auzeam dobele vuind, ne aciuiam repede în prima curte după poarta lăsată larg deschisă urătorilor. Inimile ne băteau cu putere şi abia respiram până treceau de noi. Se mai întâmpla să intre întreg alaiul urşilor, ori caprelor chiar, pe poarta după care ne ascunsesem noi. Atunci tăceam chitic şi când ajungeau la uşa gospodarului, noi ţâşneam ca din puşcă şi ne depărtam.De mână cu tatăl nostru eu şi fratele meu mergeam la rude să-i urăm. Cel mai important era nenea Mihai Purdilă, fratele mamei mele...Stătea undeva pe Soldat Zamfir. Mă iubea cu patimă şi când îi spuneam urătura la fereastră îl vedeam totdeauna plângând. Ştiam că plânge pentru mine, că-s orfană de mamă...Nu mai ştia ce să-mi mai dea din bunătăţile pregătite special pentru mine. La plecare îmi punea în buzunărel o hârtie de o sută, mă pupa pe obraz şi mă îmbrăţişa cu mare duioşie.De fiecare dată, în preajma sărbătorilor încă mai simt mângâierea lui pe care timpul n-a reuşit s-o şteargă.Mai treceam apoi şi pe la Costică Andrieş, un verişor al mamei, care ne aştepta în fiecare an cu mare drag, apoi ne întorceam acasă. Aici mama încărca masa cu tot ce aveam mai bun. Noi încă nu ne repezeam să gustăm căci mai era ceva important de făcut. Pe la 11.40 înainte de schimbarea anului nou, tatăl meu ne strângea în jurul mesei, deschidea Biblia, ne citea un psalm frumos, de obicei PS. 23. Parcă-i aud glasul şi acum:
Domnul este păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimicEl mă paşte în păşuni verzi şi mă duce la ape de odihnă.Îmi înviorează sufletul şi mă povăţuieşte pe cărări drepte din pricina Numelui Său....
Când termina de citit ne plecam în genunchi şi tata mulţumea lui Dumnezeu pentru anul care îşi scurgea ultimile minute, pentru grija şi dragostea Lui faţă de noi şi îl ruga să ne ocrotească şi în anul ce bătea sfios la uşă. După el se ruga mama apoi noi cei doi copii, eu şi Gelucu, fratele mai mic. Aşa treceam noi pragul dintre ani şi acest frumos obicei l-am păstrat cu sfiinţenie şi l-am dat mai departe copiilor mei până în ziua de azi.
Imaginile începură să se estompeze, femeia îşi şterse o lacrimă şi privi spre ceasul din perete. Uite, că a trecut de miezul nopţii,dar somnul nu-i coborî peste pleoape şi nici colindele nu se mai aud. Răscoli jarul din sobă şi mai puse un lemn pe foc, apoi se ghemui în fotoliul uriaş trăgându-şi pătura moale până sub bărbie.Au trecut atâţia ani, dar amintirile încă îi îmbrăţişează inima şi o întorc în timp...de parcă ar fi fost ieri...
elena marin alexe